Cu cativa ani in urma, la Seattle in cadrul Jocurilor Olimpice Speciale, la linia de start s-au aliniat noua handicapati fizic si mental, pentru cursa de 100 de metri. Cand focul de arma a dat startul, cu totii au inceput sa invarta din rasputeri rotile carucioarelor spre linia de sosire. Cu totii, in afara de un baiat, al carui carucior s-a impiedicat in bordura de margine si s-a rasturnat. A cazut si a inceput sa planga. Ceilalti opt i-au auzit plansul. Au incetinit cursa si s-au oprit. Apoi s-au intors si au luat-o inapoi, cu totii. O fata cu un grav hanicap mental s-a aplecat spre el si l-a sarutat spunandu-i: "Asa-i ca e mai bine acum?" L-au ridicat. Apoi tinandu-se de maini au pornit cu totii spre linia de sosire.
Stadionul intreg era in picioare si aplauzele si uralele au continuat peste 10 minute.
Este oare neaparat nevoie sa fim privati de sanatate pentru a ne da seama ca oamenii sunt mai importanti ca realizarile noastre? Probabil ca cel mai grav handicap de care suferim este subaprecierea fiintei umane, egoismul cu care ne zbatem fiecare sa fim invingatori, sa fim inaintea altora in cursa vietii.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu